Maestre azi nu îţi mai vedem chipul decît in pozele vechi,însă trăiţi cu fiecare zîmbet, cu fiecare lacrimă, cu fiecare pas pe care îl facem pe acest pămînt, pe care l-aţi iubit atît de mult şi care e atît de nemilos şi azi acoperă trupul atît de drag al mestrului.
Nu stim sa compunem ca tine, nu am versuri atit de grele, dar stiu ca ma doare ca te-ai dus sa te odihnesti, cine o sa ne mai tina trezi? cine o sa ne mai mustre?, cine o sa ne mai invete sa gindim frumos!? cine?, cine?
Doar atit ne-a mai ramas,versul, o bucata de hirtie, sclipirea.
Tine-ne Doamne trezi si nu stinge flacara iubirii adevarate, de adevar si dreptate!
